Mi'ar fi placut...

...sa nu te vad, sa nu te observ, sa nu te privesc.
Pentru ca e ciudat, ma faci sa devin altcineva si culmea, nici nu te cunosc. Eu nu stiu daca tu ma vezi, ma observi, ma privesti. Eu nu stiu mare lucru despre tine, nu stiu nici cand te'am vazut prima oara, dar mi'ai vindecat toate "nu stiu sa fac/nu mi'am facut tema/m'a ascultat si am fost varza/ce ora aiurea urmeaza". Stiu ca e o prostie, pentru ca mintea mea sta cuminte si imi spune "nu'i voie", dar nu e asa simplu si cu inima.

Eu nu pot sa fac asta cu mine insami. Nu pot sa imi fac ziua mai frumoasa, nu pot sa uit de tema la mate cand ma privesc in oglinda sau cand zambesc in poze. Nu inteleg cum poti tu, strainule ["chipesul strain"] pe care il vad aproape in fiecare zi, sa ma faci sa ma simt intr'un fel super ciudat. Mi se increteste parul, mi se strange stomacul, obrajii imi iau foc, ochii imi stralucesc, iar mintea mea nu le mai are cu orientarea. Ma buimacesti, fiinta si in secunda aia de glorie, ma bucur daca ma privesti sau ma super-intristez daca nici nu ma vezi. Si treburile astea alterneaza, e doar una, sau lipsesc cu desavarsire, incat eu nu mai inteleg nimic si imi dau demisia...Pana te vad data urmatoare.

Mi-ar fi placut sa nu te vad, sa nu te aud, sa nu ma gandesc cand pleci, sau cand vii, sau daca iei acelasi autobuz, sa nu ma grabesc doar ca sa te privesc o secunda. Ar fi fost mai usor daca nu ma framantam ore intregi visand ca ai putea sa vii langa mine si sa'mi spui ca iti place rasul meu, chiar daca seamana cu cel al unei hiene. Ar fi fost mai usor sa stiu ca ziua mea nu depinde de tine, mi'ar fi placut sa ma placi. Mi'ar fi placut sa te cunosc, mi'ar fi placut sa nu taci.

Si totusi... Destinul nu glumeste niciodata [cel putin asa sper].

Pentru ca tare mi'ar placea sa te cunosc, chipesule strain, sa'ti spun ca poti sa ma duci/iei acasa oricand.